Îți place perioada de început după ce îți cumperi ceva ce ți-ai dorit mult sau de mult timp, până te plictisești.

Începuturile de relație sunt intrigante și interesante, încă simți fiorul primelor atingeri, încă e învăluit totul de un mister atrăgător cât timp îl descoperi pe celălalt.

Începuturile sunt pline de speranțe pentru că îți dau iluzia că tocmai ai șters cu buretele tabla pe care îți scrii viața, curâțând-o pentru noi aventuri și amintiri pe care le vei scrie așa cum și când vrei.

Pentru mine începuturile sunt plictisitoare. În special începuturile interacțiunilor cu persoane noi. Ignorând faptul că sunt antisocial și pentru mine este un efort intens să socializez (în special) cu persoane noi, eu urăsc începuturile pentru că se desfășoară după același scenariu repetat de atâtea ori ca pe un ritual al convenționalului, în care pretindem că suntem mai interesanți, mai atractivi, mai activi, mai amuzanți, mai misterioși decât în realitate.

Folosim aceleași replici clișeice, vorbim despre aceleași fleacuri și mediocrități. Din păcate, pentru mine aceste discuții sunt foarte plictisitoare. Nu mă interesează aceste dansuri în același cerc al banalității și în plus, aptitudinile mele sociale sunt execrabile.

Doar că ar fi probabil considerat ciudat să vorbești cu cineva pe care abia ai cunoscut de părerea lor despre pedeapsa cu moartea, despre vise, aspirații viitoare sau trecute, despre frici și frustrări și alte lucruri care te-ar ajuta să înțelegi mai bine acea persoană, să faci o conexiune mai profundă.