Mi-e dor de stele. Da, știu, sunt tot pe cer, sau mai exact, sunt tot în Univers, iar atmosfera noastră încă nu a devenit suficient de densă și opacă încât să nu se mai vadă deloc.

Mi-e dor de un cer de vară plin de stele. Nu mai am mult și împlinesc 11 ani de când am venit în București, iar aici stelele nu se văd. Orașul aruncă insistent și violent cu lumină spre ele, încercând parcă să le dizolve complet într-o soluție cerească vâscoasă de culoare mov închis un pic gălbejită.

Mi-e dor de un cer de vară împodobit cu mii de luminițe care stau ca o ghirlandă cosmică pe tavanul lumii. De un cer de vară întunecat ca o pătură pusă peste un bec imens, care a fost perforată cu un ac fin în mii de locuri, iar prin găurele lumina străbătând în raze firave - stelele. De un cer de vară negru ca sufletul meu, pistruiat cu mii de licurici celești. De un cer de vară ca un tufiș dintr-un colț umbros de pădure presărat cu mii de mure ce licăresc. De un cer de vară ca un văl negru de mătase pe care sunt fixate mii de diamante scânteietoare. De un cer de vară pe care uneori luna plină ca un disc lăptos cu picățele cenușii și cu marginile ascuțite sfâșie întunericul nopții, aruncând o lumină palidă peste casele obosite.

Mi-e dor să stau noaptea întins pe acoperișul casei cu fața spre cer alături de cel mai bun prieten din copilărie și să discutăm despre micile și nesemnificativele noastre probleme, lăsându-ne captivați de imensitatea cerului și de gândul că privim poate sute de fantome ale stelelor moarte de mult timp.