"De ce nu există atei la Marele Canion" zice un titlu în revista Time. Nu o să comentez asupra erorilor logice și a altor probleme din articol. O să vorbesc însă de starea mea atunci când am fost la Marele Canion sau când zbor în avion. Au fost și sunt momente de pur extaz în care aproape intru într-o stare de transcendență și profundă gratitudine și fericire. Dar această stare nu este în absolut niciun fel asociată cu vreo entitate supranaturală sau cu vreun concept religios.

În momentul în care văd două miliarde de ani imprimați în niște stânci de o frumusețe extraordinară, doar mă simt infim și nesemnificativ pe fundalul acestui univers infinit de mare și extrem de vechi, în comparație cu care niciunul din noi nu suntem nimic. Simt că problemele mele sunt doar un fir efemer de nisip într-un vast deșert cosmic. Îmi simt pieptul gol, dar inima umplută cu un amestec năucitor de sentimente. Pentru câteva clipe simt că sunt recunoscător și fericit că un șir lung de coincidențe m-au adus acolo.

În momentul în care avionul străpunge cu aripa pătura de nori, trecând din întunericul de după apus în lumina soarelui care scaldă încă înaltul, parcă traversând hotarul dintre două lumi, doar mă simt mândru pentru realizările omenirii, mă simt recunoscător pentru existența unor oameni care fac imposibilul posibil, care transformă legendele și cele mai îndrăznețe vise ale trecutului în realitatea prezentului și viitorului. Mă simt extaziat că mereu ne depășim condiția noastră umană și devenim mai aproape de zeii pe care îi adoram, deslușind câte puțin jungla necunoscutului, clădind monumente ale măreției cu cărămizile curajului și cimentul curiozității.

Dar nu am simțit nevoia unei entități supranaturale care să motiveze existența. Nu am simțit lipsa unei zeități care să dea sens vieții pentru că viața e mai frumoasă când îi definești tu sensul și te bucuri de univers fără să te înhami voluntar la o ideologie care să îți ghideze viața și să îți limiteze viziunea ca un căpăstru.