Astăzi sărbătorim un an de când ne-am mutat eu și cu iubita mea în vizuina noastră comună. Pentru că exact asta facem (eu cel puțin). Sunt fericit cu viața mea și cu ce fac, cu o iubită și cu un cățel care sunt infinit de dulci.
Astăzi, cât timp așteptam un taxi, un cățel de peste stradă s-a oprit când trecea în drept cu mine, a simțit mirosul cățelului nostru. A instistat până stăpânul l-a adus lângă mine și ne-am jucat, era foarte vioi și drăguț. Mi s-a făcut dor de cățelușul nostru care îți topește ochii și sufletul atunci când te uiți la el.
Nu îmi aduc aminte incidentul, dar îmi povestise mama că atunci când eram mic (probabil vreo 4 ani) câinele nostru de la țară a sărit pe mine și a lătrat la mine încât m-am speriat atât de tare încât am dezvoltat un fel de reacție de șoc post-traumatic la câini de care am scăpat foarte târziu.
Relativ recent, acum câțiva ani, treceam prin momentele cele mai rele dintr-o perioadă destul de lungă de depresie. În anumite momente, chiar am cochetat cu gânduri suicidale.
Dar cu ajutorul terapiei și a norocului, am dezvoltat niște mecanisme de supraviețuire în jungla depresiei și a gândurilor negre care te pot face să crezi că nu mai există sens sau că nu dai de capăt. Și nu cred că am devenit optimist, ci doar am învățat că viitorul îți poate rezerva lucruri frumoase, de care nu poți să te bucuri decât dacă trăiești. Vei avea oricum posibilitatea să renunți oricând în viitor, dar nu o face acum!