Viața e doar un șir de iluzii. Singurul lucru real este durerea și întrucât ne petrecem viața încercănd să o evităm, să o tămăduim, să o atenuăm sau să uităm de ea, viața e doar un lung delir cu momente de "luciditate" în care simțim durere.

Paradoxal e că noi trăim cu iluzia că iluziile noastre sunt mai reale, mai autentice, mai pure decât iluziile altora.

Fie că faci sport, că joci jocuri pe calculator, că citești cărți, că te droghezi, că bei alcool, că te uiți la filme, seriale, stand-up-uri, că programezi, că desenezi, că alculți muzică, că faci yoga, că te rogi, că speri, că visezi, că dormi, că iubești, că mănânci, nu faci decât să fugi de realitate. Încerci să creezi "realități" paralele care să te ajută să treci pestre durerea fizică sau sufletească.

Cred însă că nu avem niciun drept să judecăm halucinațiile altora. Cu ce e mai bine să citești cărți decât să te joci pe calculator? Este aceeași eschivă de la realitate, aceeași evitare de a înfrunta lumea și de a trăi în una imaginară. Cu ce este mai bine să te rogi decât să visezi? Până la urmă credința nu este decât un vis. Cu ce este mai bine să te asculți muzică decât să te droghezi? Nu este aceeași luptă de a lecui durerea sau de a astupa golul din noi?

Prietena mea m-a învățat să folosesc "în opinia mea". Încerc să nu mai zic "X este Y", ci "În opinia mea, X este Y", pentru că asta are sens în lumea pe care mi-o imaginez eu, dar perspectivele pot fi semnificativ deplasate în lumile alternive din mințile celor care mă înconjoară. În opinia mea...